Vânătoarea a rămas în sufletele celor care au vânat alături de bătrânii pătimași, acei oameni simpli dar buni cunoscători ai codrilor, o artă, un sport nobil sau poate măestria de a înșela simțurile jivinelor, a sălbăticiuilor din inima codrilor. Tot de la acei bătrâni vânători au prins dragostea pentru cărarea codrului și adevărata ortăcie, puterea de a pătrunde tainele codrilor și farmecul unei lumi sălbatice în care el, vânătorul se cufundă cu trup și suflet în acea lume de poveste.

Puțini pot întelege acest lucru și pentru a putea întelege trebuie să fi stat multe nopți la pândă sub lumina obscură a lunii, așteptând în tăcere vânatul să intre în bătaia puștii. De multe ori câte un bursuc curios vine până aproape de omul tăcut și nemișcat cu arma pe genunchi, de-l poți ajunge cu țevile armei (mie m-i s-a întâmplat în Dealul Măderatului) fără ca măcar să te fi simțit, deși tu l-ai auzit venind prin iarbă, iar în lumina lunii i-ai văzut silueta legănându-se. Se oprește speriat și se uită la tine nemișcat... și tu la el, admirându-i blana frumoasă, apoi dintr-o dată își dă seama că e în pericol și o ia la sănătoasa, făcând cale întoarsă, legănându-și osânza greoi. Nu tragi foc de armă, lăsându-l să plece, pentru că aștepți tăcut mistreții... și iar asculți greierii, iar gândurile zboară la zâne frumoase ori la amintiri din trecut, dar simțurile sunt treze ca la o sălbăticiune și la orice miscare tresari împingând ușor siguranța armei, apoi iar liniște. Luna aruncă razele-i de lumină peste păduri și câmpuri ca într-un basm, lăsând pădurii câte un ungher întunecat, iar tocmai din acel ungher vânătorul așteaptă calm, răbdător, deși frigul nopții il pișca des de față. Într-un târziu observi că luna trece liniștită printr-un nor și tocmai atunci vin gliganii... Atunci simți acea căldură, acel fior ce-ți trece prin trup, dar trebuie să stai nemișcat cu simțurile încordate și cu arma pregătită, ridicând-o cu mult calm și stăpânire de sine la ochi, luînd în cătare mistrețul care încă nu a simțit miros de om. Apoi, totul este o veșnicie sau o fracțiune de secundă până când plumbul zboară nevăzut, iar vânatul icnește și cade în foc. Atunci liniștea de cleștar se sparge în mii de bucăți, iar stelele cerului parcă sunt mai luminoase ca niciodată. Ortacii lui au făcut cale întoarsă auzindu-se pe cealaltă coastă călcând ca un tăvălug frunzele uscate, mânați de o spaimă nebună. Atunci, calm și cu emoțiile estompate te apropii prudent cu arma pregătită dacă e nevoie de focul decisiv, dar Brennekul și-a făcut treaba. Atunci îți dai seama de emoțiile momentului și de faptul că te luase frigul nopții, iar luna a iesit din nou pe cer din spatele acelui nor firav luminând deopotrivă om și vînatul răpus. În minutele următoare începi să îți dai seama că vântul a început să bată lin, iar  luna a fost  atât de aproape de tine ca într-un  spectacol deosebit de frumos, în care razele ei luminează toată noaptea dealurile, din prejur și satul care este departe încă, dar scăldat în razele ei  ca într-o poveste. Se apropie și ortacii, unul câte unu, apoi se face analiza reușitei, pe unde a intrat BRENNEKUL și pe unde a ieșit. Apoi unul dintre bătrânii ortaci scoase din căbat o sticluță cu tărie, ca întăritor și păstrară un moment de reculegere pentru vânatul răpus. Apoi se coboară încet la vale, trăgând mistrețul împușcat peste covorul de frunze îngălbenite de bruma toamnei și peste bulgării de pământ pe care nu o să-i mai scurme niciodată...

Așa vânau bătrânii, în nopțile cu lună plină, luând tribut naturii doar cât aveau nevoie pentru ei și copii, iar ortăcia... era sfântă, o lege nescrisă dar respectată, pentru că atunci vânătorul avea onoare, iar vânătoarea lega prietenii și ortăcii pe viață.

P.S. Dedic aceste rânduri ortacilor mei și unui suflet drag mie, datorită căruia am așternut aceste rânduri.

Sursa: ARQ