P(r)oza zilei: Oare de ce nu-l lătrau câinii pe poetul Petru M. Haș ?!

”Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
şi umbre, cu sutele -
nu te latră câinele.

Numai inima mea - una
întruna mi-o latră luna.”

(Nichita Stănescu)

În perioada de trei ani de zile, când am lucrat ca și paznic de noapte la Cimitirul Pomenirea (acum pot să declar cu mâna pe inimă că aceea a fost cea mai fericită perioadă a vieții mele!), am trăit o singură întâmplare paranormală.

Era noaptea de Revelion a Anului Domnului 2003 și pe la ora 3,00, când stinsesem televizorul și apucasem să ațipesc puțin în vechea căsuță a adiministrației cimitirului, am auzit dintr-odată bătăi ușoare în fereastră și parcă o voce stinsă, care mă striga repetat dintre morminte.

Vă imaginați că automat mi s-a făcut pielea de găină, mai ales că încuiasem poarta cea mare a cimitirului și lăsasem și slobozi cei șapte câini lup, pe care-i ghiftuiau toată ziua groparii și oaspeții ce veneau la răposați în vizită. Însă, deoarece bătăile în geam și chemările au continuat, n-am avut încotro și mi-am luat inima-n dinți și până la urmă am dat draperia ferestrei la o parte.

Și atunci o imagine neverosimilă mi-a apărut în fața ochilor!

Cum afară ningea cu fulgi mari ca-n poveștile copilăriei, toți cei șapte câini erau acoperiți de un veșmânt de zăpadă, iar în mijlocul lor trona o stafie de nea, doar puțin mai înaltă decât ei și care îmi făcea familiar cu mâna și-mi cerea imperativ să deschid odată (Dracului!) ușa camerei.

Și atunci m-am luminat și eu. În fața mea se afla Petru M. Haș, care în noaptea dintre ani își adusese aminte de mine că-s ”singur printre morminte” și luase din centrul Aradului un taxi și sărise peste imensa poartă a Cimitirului Pomenirea și, aidoma poetului trac ORFEU, îmblânzise cu puterea verbului fiarele (câinii) și venise la mine în cimitir cu SORCOVA.

Bineînțeles că l-am poftit imediat înăuntru și l-am osptătat cu cozonac și tot soiul de băuturi spirtoase, căci camera era plină de sticle, damigene și prăjituri, rămase de la înmormântările din zilele precedente și până dimineața poetul și jurnalistul Petru M. Haș, care croncănise NEVERMORE la geamul meu precum în celebrul poem CORBUL, mi-a tot povestit despre trepidanta viață și ciudata operă a lui Edgar Allen Poe!

Iar azi, când Petru M. Haș iată că a ajuns în fața tizului său, Sfântul Petru, sunt încredințat că a reușit să-l îmblânzească și pe inimosul apostol, tot așa cum a îmblânzit  atunci, în noaptea aceea de Anul Nou, cei șapte câini lup și, cine știe, poate că o să pună și pentru noi, cei încă rămași aici, o vorbă bună?!

P(r)ozeur: Vasile de Zărand