Avem încă o țară frumoasă, chiar dacă vremile de acum sunt mult prea grele și tulburi pentru majoritatea românilor. Frumusețea acestui tărâm cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat și de care nu prea știm să avem grijă este de necontestat. O spun străinii care vin fie în vizită aici, fie s-au stabilit în România găsind aici liniștea și natura pe care și-o doreau, pentru că România este o țară primitoare, poate mult prea primitoare...

Despre Ardeal și Bucovinea se spune că au o frumusețe și o bogăție aparte, ceea ce i-a determinat și pe austro-ungari să ocupe în trecut aceste teritorii pentru multă vreme, stăpânind cu mână de fier Transilvania și Bucovina, subjugând totodată populația de atunci, dar în același timp și–au pus amprenta prin tehnologiile aduse și folosite la acele vremi care au dezvoltat economic acest ținut. Putem aminti printre altele joagărele de apă, morile de apă, construcțiile tunelurilor și a căilor ferate, mineritul, sticlăria, cartografierea și cadastrarea și multe altele, care ne-au rămas din acele vremi.  Apoi tot austro-ungarii au adus și muncitori experimentați în minerit, exploatări forestiere sau meșteri sticlari, care au știut să prelucreze lemnul și cuarțul, să modeleze vase de sticlă, meşteri din Germania sau din Slovacia (Moravia) care au rămas de atunci pe aceste meleaguri. De aceea se spune că în Ardeal este altfel față de restul țării, pentru că se simte până în zilele noastre influența Vestului.  

Spre inima Ardealului

Drumurile m-au purtat din nou prin țară alături de prieteni dragi, de această dată spre Zalău, spre inima Ardealului, plecând din Seleuș când încă zorii dimineții erau departe. Am trecut de „Oradea Mare” când se despicaseră zorii zilei și de acolo nu trecuse mult și odată ajunși la Aleșd am apucat spre stânga urmând drumul spre Șimleu Silvaniei (DN 1H) urcând pe șoseaua ce duce spre „Pădurea Neagră” printre pădurile de foioase îmbrăcate acum în haina albă și apoi spre culmea Muntelui Șes. Pădure, cât vezi cu ochii, de o parte și cealaltă a șoselei, aspră și rece, dându-ne senzația că treceam printr-un coridor înghețat al pădurilor de cleștar pudrate peste tot de albul zăpezilor ce căzuseră de curând, păduri ce stau de veacuri ca străjeri neclintiți în calea drumeților. Frumusețea acestor locuri, cu pădurile pline de promoroacă îți dau o senzație de pustietate iarna, însă primăvara și vara sunt de o frumusețe rară, îmbrăcate în haina verde, cu aerul curat și ozonat, ce te îmbie la un binemeritat popas fie și de o jumăte de oră în care să te bucuri de natură.

Într-o altă lume

Drumul în serpentine te poartă când pe un deal când pe altul însă odată ajunși spre vârf, pădurea își schimbă haina iar bradul este tot mai des întâlnit, chiar dacă sunt doar mici pâlcuri (subparcele). După un urcuș de aproximativ 22 Km, printre pădurile înghețate iată-ne dintr-o dată pe culme, unde pădurea lasă loc orizontului deschis. Odată ajunși în localitatea Șinteu sau Nova Huta (trad. Fabrica Nouă) situată la o altitudine de cca.750 m, ne trezim parcă într-o altă lume, cu dealuri despădurite, unde au rămas ici și colo mici pâlcuri de arboret dar unde și-au făcut loc gospodării răsfirate pe fiecare deal. Acolo sus pe culmea Muntelui Șes din Munții Plopișului este „Mica Slovacie” din Bihor, pentru că în acea zonă, este cea mai mare comunitate de slovaci din România.

Comuna Șinteu luată separat are o suprafață de 40 km pătrați și cuprinde localitățile Șinteu, Huta Voievozi, Socet și Valea Târnei. Slovacii s-au așezat în acest ținut în urmă cu peste 200 de ani fiind aduși din ținutul Moraviei din munții Tatra, în vremea Imperiului Austro-Ungar, datorită faptului că atunci în Slovacia erau vremuri grele, iar ei erau foarte pricepuți ca meșteri sticlari și muncitori forestieri. Astfel că spre sfârșitul sec. XVIII, un număr însemnat de slovaci au fost colonizați și s-au stabilit în hotarul Peștișului, între culmile munților Plopișului formând cătunul Șinteu, care mai târziu va deveni așezare, apoi comună. Acestei așezări întemeiate de slovaci, atât localnicii cât și românii i-au spus Nova Huta sau Șinteu.

Prima manufactură de sticlărie din ţară

La început românii nu știau nimic de ei , nici măcar ce neam sunt și ce limbă vorbesc de aceea le spuneau „TĂUȚI”. Slovacii colonizați aici au constituit forța de muncă pentru defrișarea pădurilor pe domeniul baronului Bethlen. Se spune că baronul le-a promis că pe locurile defrișate vor putea să cultive pământul, apoi văzând că sunt oameni linștiți și harnici le-a donat acele terenuri să-și construiască case acolo pentru a-i stabiliza aici. Așa se explică faptul că toate gospodăriile slovacilor sunt răsfirate pe dealurile din culmea Muntelui Șes. Lemnul exploatat a fost mai târziu folosit pentru prima manufactură de sticlărie din țară, înființată în 1790 la Huta Voievozi (în slovacă Stara Huta). Din anul 1841 a început să se producă articole de sticlărie și în localitatea Pădurea Neagră, creeându-se o concurență destul de mare între cele două fabrici de sticlă, respectiv cea de la Huta Voievozi și cea de la Pădurea Neagră. Însă epuizarea resurselor de cuarț și combustibil pentru topirea masei de sticlă din împrejurimi au dus la încetarea activității fabricii de la Huta Voievozi spre sfârșitul sec. XIX, astfel că a rămas doar fabrica din Pădurea Neagră.

În Munții Plopișului, în cătunul Șinteu, pe lângă fabrica de sticlă, mai exista și intreprinderea contelui Bethlen, pentru exploatarea pădurilor, fiind una dintre cele mai prospere din Bihor la acea vreme, astfel că slovacii din Șinteu lucrau ca muncitori forestieri pe domeniul contelui, iar în acest timp comunitatea se dezvolta. În anul 1831 în cătunul Nova Huta a luat ființă și o școală confesională romano-catolică cu predare în limba slovacă și maghiară, iar în primii ani ai sec. XX aceasta devine școală de stat. Între cele două războaie mondiale la Șinteu exista o școală cu predare în limba slovacă, iar reforma agrară din 1921 a avut o influență bună asupra zonei printr-o dezvoltare economică și ridicarea nivelului de trai ai locuitorilor din Șinteu. După așa zisa revoluție din 1989, mulți slovaci sătui de lipsurile comunismului și neâncrezători în viitorul României au plecat fie în Slovacia fie în alte părți din Europa căutându-și un trai mai bun.

Ca în poveşti

Lăsând în urmă istoricul acestui ținut și revenind în zilele noastre, putem spune că viața slovacilor din acest ținut acum este alta, iar asfaltul a pătruns și în aceste sate răsfirate pe culmea munților, creându-se condiții mai bune de trai, însă este loc de mai bine. Dincolo de acest aspect însă, frumusețea acestui ținut atrage mereu și mereu, mai ales vara pe cei plecați la oraș, să-și petreacă un sfârșit de săptămână în liniște și aer curat, iar cei care au părinți acolo se întorc  pentru a-și ajuta părinții la fân vara, sau la scos cartofii, pentru că trebuie spus că acolo se cultivă mulți cartofi, iar în gastronomia slovacă, cartoful are un loc aparte.

Dumeții sunt aşteptaţi la ieșiera din localitatea Șinteu spre Nușfalău, în orice anotimp, de un frumos și chochet restaurant cu specific slovăcesc, „HUTA SLAVIA”. Am oprit și noi așa cum facem de fiecare dată, fie și numai pentru o cafea fierbinte, pentru că am îndrăgit acest local atât de rustic dar în același timp atât de primitor. Afară era destul de frig, termometru arăta câteva grade cu minus, iar înăuntru în micuțul restaurant slovăcesc era cald și bine, ardeau lemnele în șemineu cu flăcărui jucăușe, ducându-ne cu gândul în vremea copilăriei când stăteam la gura sobei ascultând cu drag cum trozneau lemnele în sobă sub focul aprig. Dar alături de acest restaurant chochet la Huta Slavia funcționează și o moară tradițională pe apă, care macină făina la fel ca acum o sută de ani. Moara datează din anul 1919 și funcționează impecabil și acum, iar apa necesară pentru acționarea morii vine prin cădere pe zbaturile roții din iazul din vecinătate.

Totul era alb în jur ca în povești, iar frigul ne pișca necruțător de față, pentru că acolo sus, la Șinteu, este iarnă în toată regula. Până și roata morii era înțepenită, cu sloiuri de gheață ce atârnau de zile întregi pe zbaturile ei. Odată ajunși în moară ne-a izbit un aer cald și primitor, cu un brad de Crăciun împodobit cu mere și alte fructe așa cum era obiceiul în trecut la slovaci. Și fiincă doamna care se ocupă de cuptorul de pâine de la moară, abia frământa aluatul, fiind doar ora 10 dimineața, nu am putut gusta din pâinea de casă care se coace aici zilnic pentru turiști, dar am rezervat câteva pâini pentru după-masă când ne întoarcem de la Zalău.

În interiorul morii totul este la fel ca în urmă cu 100 de ani, cu toate cele trebuincioase unui morar, inclusiv cu un cântar din vremi de mult apuse pe care se cântărea odată uiumul, iar un mic muzeu local dă un farmec aparte locului. Câte fete frumoase slovăcițe or fi venit cu săculețul de mălai, secară ori grâu la moară, găsindu-și aici fericirea și dragul sufletului? Cu siguranță locul este de basm în nopțile cu lună, iar albul zăpezii și iazul înghețat dau un farmec deosebit locului. Despre Huta Slavia și împrejurimi se pot spune multe lucruri frumoase, dar vă lăsăm pe dumneavostră să le descoperiți, însă cu siguranță odată ce veți face aici un popas întotdeauna o să vă întoarceți cu drag la Huta Slavia, pentru că aici, în „Mica Slovacie” din Bihor tradiționalul și frumusețea acestui tărâm nu contenesc să ne uimească pe fiecare dintre noi.

Ne-am continuat drumul spre Zalău, iar la întoarcere am găsit pâinea slovăcească de curând scoasă din cuptor, încă aburindă… și nu ne-am răbdat să nu rupem o bucată de coajă așa cum făceam în copilărie, când mama sau bunica scoteau pâinile din cuptor.