Se știe, se acceptă și se susține că publicarea unei cărți este identic egală cu momentul rodirii. Este cântul final al epopeii scrisului. „Gemenele” doamnei Florica R. Cândea, mai exact, cărțile a treia și a patra din ciclul „IN/ OUT și OUT/IN cu mine și în afara mea”, nu sunt o excepție. Dimpotrivă, vin, confirmă și legitimează această axiomă.

Apărute recent, la Editura Gutenberg Univers, „Gemenele” sunt o frumoasă, sinceră și simțitoare spovedanie. Sunt o implicare asumată în propriul trecut literar și jurnalistic. Altfel spus, sunt „o cutie de rezonanță a unui trecut cufundat într-un prezent continuu”, după cum însăși autoarea ne previne în Argument. A unui trecut – precizăm noi – care se întinde de-a lungul și de-a latul a patru decenii. Așadar – și revin la spusele autoarei – „sunt o investiție de timp în timp”. „O reverie fină”. O „trântă” cu ea și cu îndoielile sale existențiale. Dar, și o fandare între autor și cititor. Sunt cărți ușoare – ești tentat a spune  la prima  vedere. Asta, doar la prima vedere, subliniez. În realitate, sunt dense, muncite din greu și grele de conținut. Solicitante, atunci când te apleci asupra lor. De pe alt palier privite, „Gemenele” doamnei sunt ca un drog. Creează dependență. Nu-ți vine să le lași din mână. Simți că mereu ascund ceva. Ascund și foarte greu se lasă decodate.

Cărți confesiune și de rememorare, cărți „răsfăț și dezmăț”, „Gemenele” sunt, în fond și pe fond, un „triumvirat”. Oficiază în paginile lor, pe de o parte, autoarea, iar pe de altă parte,  dar la aceeași masă, colaboratorii fideli și statornici ai Salonului Gutenberg și ai revistei cu același nume. Cele 43 de interviuri luate acestora, cu dărnicie și generozitate, de doamna  Florica, sunt un argument. O dovadă și un gest de complezență și de colegialitate scriitoricească. Întitulate „Dialoguri neconvenționale”, reușesc să ofere și să confere o imagine completă și cuprinzătoare asupra confraților intervievați. Cercul triumvirilor se închide, la fel de fericit, cu fiul doamnei, pictorul Cristi Sida, o absență care, pe măsură ce avansezi cu lectura, echivalează cu o prezență. Cele șapte poeme întitulate invariabil „Când eram mamă ...”, compozițional, prin forma și fondul lor, formează un singur tot. Sunt poezii încărcate de sensuri, de semnificații și de simboluri. Sunt ca o înmugurire de toamnă. Toate, dar absolut toate, au o temperatură lirică ridicată. Monologul mamei și mesajul testamentar adresat fiului sunt o adevărată ardere pe rugul maternității. Dar, paradoxal, și un capăt de liniște. Tonul acestora este solemn. Reverberația?! De  oracol. E adâncă  și gravă. Ca de orgă. Oricum, au acel ceva din misterul apelor adânci. Sunt poeme care se lasă citite doar cu voce tare. Variațiuni pe aceeași temă, întregul ciclu, deși vizibil original și personalizat, se înscrie din oficiu în practica monologului dialogat între părinte și fiu. E un procedeu vechi, care – trebuie spus – are o bogată și lăudabilă tradiție la noi.  Începe, după părerea mea, cu „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” – un vrednic și valoros manual de educație morală, comportamentală și politică, scris înainte de 1521 – anul morții voievodului. Povețele literare și de viață adresate de marele Caragiale fiului său Mateiu sunt un alt moment și, în același timp, un interesant exemplu. Tot aici și acum, merită amintit blândul și bunul Șt. O. Iosif, cu poezia „Cântec sfânt”, dedicată fiicei sale Corina. La fel, grijuliul Arghezi, cu celebrul său „Testament”, și, neapărat, Radu Stanca, cu „Testament”-ul lăsat, cu limbă de moarte, fiului său, Barbu, din care, pentru economie de timp și de spațiu, reproduc doar câteva versuri: „La intersecția cerului finit/ Cu cerul infinit, se află o stea/ Care a ars cândva nepotolit/ Și care a fost, desigur, steaua mea./ Acolo, fiul meu, aș vrea s-ajungi/ Când vei cutreiera cu nava ta/” etc, etc.

Cealaltă absență, care vine și întregește pe deplin triumviratul, este stăpânul ... Stăpânul meu”! Rând pe rând, cocor în zbor, somnul meu nesomn sau neobosit călător este aproapele și sprijinul, speranța și confidentul. Deși nenumit, e jumătatea care aduce aminte de muzica de clavecin, de odaia cu ferestre de contesă sau de un mâine cu miros de alaltăieri. Cele 18 poeme întitulate „Ține-mă de mână ... iubite” planează circular și demonstrează o dată în plus că, pentru Florica R. Cândea, poezia este o patimă dezpătimită. Dar, și paradisul terestru suprem. E, dacă vreți, lumina care biruie întunericul. Poetă care încă mai construiește și mai cultivă un vis nevisat, doamna Florica știe prea bine că poezia e singura noastră șansă de a ne salva de efemer.

Ajuns la ultima filă, cititorul închide „Gemenele” și, fără a le lăsa din mână, se aude spunând: pentru poeți și pentru poezie, încă mai ține Dumnezeu lumea asta!

 Valeriu Ilica