Deși se întâmplă tot mai rar sau la un voltaj mult mai scăzut, deoarece găsim produse proaspete tot anul, pusul pe iarnă este o activitate de sezon care se pretează la interpretări culturale mult mai complexe decât ne putem imagina.

Cine pune pe iarnă caută nemurirea: nu e vorba doar de zacuscă sau de gemuri ci de proiecția peste timp a fricii de moarte. Borcanele sau mai nou congelatorul nu sunt doar o metodă de conservare a alimentelor, sunt un pariu pe viitor. Cine ar face vreodată murături dacă nu ar avea speranța de a trăi măcar atât cât să le poată consuma?

Poanta comediantului Milton este iluminantă: "era atât de bătrân încât, atunci când comanda un ou fiert trei minute, i se cerea să plătească înainte.”

Scriu din bucătărie, după ce am întins niște brânză fină, (și brânză este un fel de conservare pe timp mai lung al laptelui) cu dulceață de vișine între două felii de pâine.

Este un bun prilej să reflectez la viață, la moarte, la sensul existenței.  Mă bate  gândul să iau borcanul în mână precum Hamlet: „to be or not to be?”. Există mai multă veșnicie într-un borcan cu dulceață de vișine decât în toată poezia lui Shakespeare.

Printre protagoniștii istoriei milenare a conservării alimentelor se numără unul dintre cei mai mari filozofi ai gândirii occidentale, Aristotel. Acesta pusese problema modului de conservare a unui măr, imediat după ce vine cules din pom. Ar fi suficient, ne sugerează gânditorul, să-l învelești în lutul moale al olarului și să-l lași astfel îmbrăcat până la momentul consumului, care putea avea loc mult timp mai târziu. Rupând apoi învelișul de argilă și spălându-l, am putea mușca oricând dintr-un măr proaspăt. Chiar dacă Aristotel nu a găsit un elixir al nemuririi, experimentul în sine are "in nuce" aceasta idee: încetinirea timpului de deteriorare a mărului.

Dealtfel asta încearcă să facă măștile antirid ale cosmeticienilor, ale saloanelor de înfrumusețare și spa-urilor care luptă împotriva ofilirii obrajilor, încearcând netezirea brazdelor care se adâncesc pe chipurile din care mușcă nemilos timpul.

În fine, posibilitatea de a conserva cât mai bine fructele tocmai culese, chiar fie și sub formă de marmeladă sau gem, este versiunea pe care o dau gospodinele basmului popular cules de Petre Ispirescu,  "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte."  

Vreau să amintesc aici, drept mic omagiu, că răposata Regină a Angliei Elisabeta a II-a adora gemul de fraguțe, Strawberry Little Scarlet produs de Wilkin& Sons.
De aceea probabil James Bond, agentul secret 007 din filmele de acțiune, preferă același gem de fraguțe la micul dejun.

Mai nou, presa a relatat de gemul de la Viscri făcut de doamna Gerda Gerghiceanu care folosește doar fructe culese de ea, fără conservanți și cu foarte puțin zahăr. Împreună cu cel de rabarbăr de la Saschiz, ar fi devenit preferatul actualului Rege Charles.

Metodele de conservare a produselor vegetale și animale, pentru a putea fi folosite dincolo de ciclul lor natural, constituie o strategie excelentă împotriva foamei. Uscarea la soare, sau arta afumatului ori a conservării sub sare, a fierberii și a congelării sunt perfecționate continuu.  

A păstra vara în borcane este un vis frumos care se poate împlini relativ ușor. De la conserva de supă de roșii - ridicată de Andy Warhol la rang de artă - până la borcanul de gem din cămara mea din Arad nu este decât un pas.

Robert Hag-Barkher