Aradul, un oraș care și-a cântat în Micălaca aseară rădăcinile

Duminică seara, 16 august, parcă nici vara nu s-a îndurat să plece devreme din Micălaca. A mai rămas puțin, agățată de frunzele copacilor din Parcul „Sfânta Maria”, de luminile scenei și, mai ales, de cântecele care au făcut ca pentru câteva ore Aradul să-și amintească de rădăcinile sale.

Acolo, într-unul dintre cele mai îndrăgite locuri ale cartierului, Zilele Aradului și-au trăit unul dintre cele mai calde și mai românești momente: un concert de muzică populară în care nu s-au întâlnit doar artiști și spectatori, ci generații, amintiri și doruri.

Au venit arădenii cu mic, cu mare. Unii pentru artiștii pe care îi iubesc, alții pentru cântecele pe care le știau de-o viață. Au venit bunici care mai țineau minte jocurile satului de altădată, părinți care au crescut cu muzica populară în casă și copii pentru care straiele populare, pașii dansatorilor și sunetul orchestrei au devenit, poate, prima întâlnire adevărată cu o lume pe care merită să n-o uităm.

Și apoi a început cântecul.

Pe scena din Parcul „Sfânta Maria” au urcat Ovidiu Homorodean, Diana Selagea, Ionuț Langa, Ștefan Muntenaș, Valentina și Florin Novac, artiști care au purtat publicul prin bucurie și nostalgie, prin cântece de joc și cântece de suflet. Fiecare glas a adăugat serii câte o poveste, iar fiecare poveste părea să găsească undeva, printre oamenii din parc, o inimă care o cunoștea deja.

Pentru că muzica populară are darul acesta straniu și minunat: uneori nu trebuie s-o fi auzit niciodată ca să ai impresia că ți-o amintești.

Au dat culoare și forță spectacolului Ansamblul „Arădeana” și Ansamblul „Florile Mureșului”, iar costumele populare au făcut să tresară scena în culorile unei lumi pe care timpul o poate schimba, dar n-o poate șterge. Pașii dansatorilor au adus pentru câteva clipe satul românesc în mijlocul orașului, cu jocul, sărbătoarea și bucuria lui simplă de a fi împreună.

Iar când și-a făcut auzită vocea Orchestra „Zărandul”, sub bagheta dirijorului Dudu Blagu Ienașesc, cântecul a prins parcă și mai multă putere. Viorile, acordeonul și ritmul orchestrei au trecut dincolo de scenă, printre oameni, până spre aleile parcului.

Într-o asemenea seară, aplauzele nu mai sunt doar aplauze.

Sunt mulțumiri.

Sunt amintiri.

Sunt felul oamenilor de a spune că încă le este drag ceea ce i-a făcut să fie cine sunt.

Poate că undeva, printre spectatori, o femeie și-a amintit de mama ei auzind un cântec vechi. Poate că un bărbat trecut prin multe și-a amintit pentru câteva clipe de ulița copilăriei. Poate că doi oameni s-au privit fără să spună nimic, fiindcă melodia spunea în locul lor ceea ce cuvintele n-ar mai fi știut să spună.

Și poate tocmai aici a stat frumusețea acelei seri.

Aradul nu doar a ascultat muzică populară. Aradul s-a recunoscut în ea.

S-a recunoscut în Mureș, în Zărand, în joc, în straiele populare, în glasurile artiștilor și în acel dor românesc imposibil de explicat până la capăt, dar atât de ușor de simțit.

Când ultimele acorduri s-au stins peste Parcul „Sfânta Maria”, oamenii au început să plece încet. Luminile au rămas în urmă, scena s-a liniștit, iar aleile au redevenit aleile obișnuite ale Micălăcii.

Numai că ceva rămăsese acolo.

Un cântec.

O amintire.

Poate chiar o fărâmă din Aradul de odinioară, care, pentru câteva ore, venise să stea alături de Aradul de astăzi.

Și dacă Zilele Aradului sunt, înainte de toate, sărbătoarea unui oraș, duminică seara, în Micălaca, ele au fost ceva mai mult:

sărbătoarea oamenilor care încă știu că un oraș fără amintiri este doar un loc, dar un oraș care își cântă rădăcinile devine acasă.

Foto & text:

Nicu de la Frumușeni & GPTuța

Sursa: Arq