Auzim, adesea, critici severe despre generația actuală de adolescenți. Eu, însămi, aveam/am multe semne de întrebare. Și cele mai multe dintre acestea sunt determinate de necunoașterea, în esență, a adolescenților elevi. Pentru cei negativiști și nu numai pentru ei, spectacolul de aseară a însemnat o LECȚIE „servită” nu doar de pe scenă prin reprezentația în sine, ci și prin sala arhiplină, cu elevi ai LICEELOR ARĂDENE.

M-a impresionat mult seriozitatea, empatia, emoția puternică a publicului tânăr. Nici vorbă de mitocănii, ci am simțit gravitatea liceenilor arădeni, convinși fiind că participă la un act de creație, care îi reprezintă pe ei înșiși.Un act de creație de evidentă autenticitate, care a transformat spectacolul de aseară al elevilor Colegiului arădean de arte într-o SĂRBĂTOARE A ADOLESCENȚEI. Un ACT DE DĂRUIRE A ELEVILOR de la COLEGIUL DE ARTE spre COLEGII lor, de la celelalte LICEE ARĂDENE. În Sala Mare a Teatrului clasic „Ioan Slavici”, devenită neîncăpătoare (frumos gest al directorului Bogdan Costea), spectacolul cu piesa AVIOANE DE HÂRTIE, în regia și conceptul plastic al intelectualului temeinic, profesionist până în cele mai mici detalii, NICOLAE MIHAI BRÂNZEU, a dobândit o încărcătură emoțională profundă.

Piesa ELISEI WILK, premiată la Concursul Național de dramaturgie din anul 2015, a fost „citită” scenic, cu ușoare modificări, de către regizor, care a păstrat, cu inteligență spectacologică, liniile de forță ale textului. Meritul lui NICOLAE MIHAI BRÂNZEU este de a fi gândit spectacolul, la modul reflexiv, subliniind profunzimile textului și ale adolescenței de pretutindeni, cvasi necunoscute de către adulți. Spectacolul începe și se încheie în același loc, al visului, dar personajele străbat, de la „eu…la…tu”, un întreg univers, întemeiat pe trecut și prezent, într-un dialog ideatic și emoțional sui-generis. Cele şase personaje ale spectacolului reprezintă tot atâtea tipologii distincte, care se întâlnesc într-o problematică comună: relația părinți-copii și drama determinată de plecarea la muncă în străinătate, avatarurile iubirii și a prieteniei, singurătatea, aspirația frântă spre „înălțimi” (avioanele sunt de hârtie), fragilitatea emoțională manifestată în trecutul nu foarte îndepărtat și prezentul incert, în care, probabil, doar visul constituie temelia speranței în viitor.

Apreciez ideile inserate în spectacol de către NICOLAE MIHAI BRÂNZEU, printr-o vizualizare de subtilă plasticitate. Mi-a plăcut mult „rezolvarea”scenică propusă de NICOLAE MIHAI BRÂNZEU, prin contrapunerea solitudinii, specifice omului contemporan, tânăr sau vârstnic, cu ideea de solidaritate, ca punct de sprijin pentru prezent și viitor. Chiar dacă finalul este bine gândit de regizor, ca „rezolvare” a unui gest limită, sentimentul nu este tragic, ci în subtext, invită la iubire și prietenie. Desigur, se mai poate discuta mult despre text și spectacol, dar aceste rânduri nu și-au propus a fi o analiză, în detaliu, a acestora. Subliniem aplauzele frenetice, la final, ale numeroșilor spectatori, care l-au chemat, pe scenă, pe regizor, profesorul lor mult iubit, nu numai de elevii de la Liceul de arte, NICOLAE MIHAI BRÂNZEU. Să îi aplaudăm îndelung pe cei şase protagoniști, elevi ai claselor a XI -a și a XII-a de la Colegiul arădean de arte, CLARA  RUS, VLAD ȘICLOVAN, ROBERT POPA, SASHA DEZNAN, IRISZ KOVACS, RENATA MARCU, dar să remarcăm și mișcarea scenică (SORIN PIRTE), precum și afișul elaborat de elevul ROBERT IACOB.                                                                                

În final, binemeritate aplauze pentru elevii, profesorii și conducerea Colegiului arădean de arte, dar și pentru elevii celorlalte licee arădene, care au înscris aseară, 13 aprilie 2022, momente de neuitat, înscrise, cu majusculă, în memoria noastră afectivă. FELICITĂRI TUTUROR!!!

Lizica Mihuţ