Publicistul şi scriitorul Emil Şimăndan este una dintre cele mai autorizate voci atunci când vine vorba despre istoria Revoluţiei de la Arad. De-a lungul timpului, când scriam la Glasul Aradului, am purtat mai multe convorbiri pe acest subiect. Unul dintre interviurile pe care a avut amabilitatea să mi-l acorde a fost apoi republicat în volumul „CONVORBIRI CU ZIARISTUL EMIL ȘIMĂNDAN”, realizată de Geanina Iovănescu, apărută la Editura Fundației „Ioan Slavici”, Arad, 2021. Având în vedere că s-au împlinit 32 de ani de când arădenii au ieşit în stradă în semn de solidaritate cu Timişoara, vi-l aducem din nou în atenţie.

Publicistul şi scriitorul EMIL ŞIMĂNDAN s-a remarcat printre jurnaliştii, istoricii şi scriitorii arădeni ca fiind singurul autor care a cercetat cu multă acribie evenimentele din Decembrie 1989 de la Arad,  pe care le-a prezentat apoi în următoarele volume: „ÎNTREBĂTORUL DIN AGORA” (Ediţia I – 1999; Ediţia a II-a – 2008 şi Ediţia a III-a – 2009), „ÎN AMINTIREA EROILOR MARTIRI AI REVOLUŢIEI DE LA ARAD ” (2003), „VICTORIA DE LA ARAD – 1989” (2009), „DECEMBRIE ’89 ÎNSÂNGERAT. ÎN AMINTIREA EROILOR MARTIRI ŞI RĂNIŢILOR DE LA ARAD” (Ediția I – 2009 și Ediția a II-a - 2019), „VĂ IUBESC ARĂDENI. VALENTIN VOICILĂ ÎN DIALOG CU EMIL ŞINMĂNDAN” (Ediţia I – 2013 şi Ediţia a II-a – 2014). De asemenea este coautor la volumele: „REVOLUŢIA ROMÂNĂ ÎN BANAT” (2009), „INFERN ÎN ROMÂNIA. REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 ÎN PRESA ITALIANĂ” (2011), „OAMENII REVOLUŢIEI” (2011) şi „BATALIOANE ARĂDENE LA TIMIŞOARA” (2014).

LUCIAN ŞERBAN: Stimate domnule Emil Şimăndan după ce aţi publicat opt volume personale, dintre care primul volum, întitulat „Întrebătorul din Agora”, a cunoscut deja trei ediţii şi sunteţi în acelaşi timp şi coautor la alte patru volume despre Revoluţia din Decembrie 1989 în Banat, în care prezentaţi evenimentele de la Arad, volume ce însumează peste 1800 de pagini de carte, pentru începutul convorbirii noastre doresc să vă întreb care este stadiul cercetării Revoluţiei din Decembrie 1989 în plan general şi în plan concret de la Arad?

 EMIL ŞIMĂNDAN: Istoriografia Revoluţiei din Decembrie 1989 este foarte complexă, cu multe date aflate încă sub lacătul Arhivelor generale ale statului, dar şi ale unor Arhive segmenţiale, cum ar fi de pildă cele ale Armatei, Poliţiei, ori fostei Securităţi, din ţară şi de peste hotare. Aşadar, este încă foarte greu pentru un cercertător al istoriei recente, nu doar din provoncie, ci şi din Capitală să surprindă, în date esenţiale, fundamentale, în mod ştiinţific, pe bază de documente autentice Revoluţia Română din Decembrie 1989. Dacă luăm de exemplu municipiul şi judeţul Arad constatăm că scrierea istoriei Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Arad nu a putut fi abordată, în mod sistematizat, ştiinţific, de nici unul dintre istoricii importanţi ai Aradului din lipsa documentelor de arhivă, care sunt încă sigilate. Mă gândesc la  istoricii celor două Universităţi - „Aurel Vlaicu” şi „Vasile Goldiş” – care nu au reuşit să tipărească nici măcar un suport de Curs Universitar pe care să-l difuzeze pentru studenţi! Un pas demn de consemnat a făcut însă Armata din Arad, care a publicat un cuprinzător  volum-documet cu Jurnalul Unităților Militare privid acțiunile intreprinse de militari arădeni în decembrie 1989 în municipiul și județul Arad. 

L.Ş.: Sunteţi nu doar un senior al presei arădene, dar, pe parcursul anilor, aţi fost şi cadrul didactic universiar asociat. Aţi putea explica motivul pentru care istoricii importanţi ai ţării, în cazul nostru ai Aradului, nu pot aborda, cum aţi subliniat deja, în mod sistematic, ştiinţific, tema Revoluţiei Române din Decembrie 1989?

E.Ş.: Din punctul meu de vedere există o explicaţie, pe care aş dori să mi-o luaţi în nume personal, întrucât nu doresc să generalizez. Am cercetat evenimentele din decembrie 1989 din unghiul de vedere al jurnalistului de profesie, care şi înainte de 1989 a fost tot jurnalist (am lucrat două decenii ca redactor cu probleme de cultură şi învăţământ la cotidianul „Flacăra roşie” din Arad) precum şi după Revoluţia din decembrie 1989, am exercitat aceeaşi profesie, chiar şi după pensionare. Aşadar, în opinia mea, motivul pentru care tema Revoluţiei Române a fost şi este ocolită sistematic de marii istorici ai ţării, se leagă de clarificarea unei probleme foarte spinoase, a raportului dintre factorii interni şi cei externi care au dus la răsturnarea comunismului. Repet, istoricii nu au acces la arhivele interne şi nici la cele externe, ale fostului Bloc Sovietic, iar fără documente concrete, numai din intuiţie sau din fantezie un cercetător ştiinţific, oricât de deştept şi talentat ar fi el, nu poate interpreta, în mod obiectiv, un moment crucial de istorie recentă. Pe de altă parte, în opinia mea, există puternice forţe oculte, care nu doresc să se afle adevărul cum au murit, după 22 decembrie 1989, deci după fuga lui Nicolae Ceauşescu, un număr de 834 manifestanţi. Până la fuga acestuia au fost împuşcaţi 270 de manifestanţi. Aşadar, Ceauşescu se face vinovat de moartea a 270 de cetăţeni, dar, lumea se întreabă, pe bună dreptate, cine se face vinovat de ceilalţi 834 de morţi?

L.Ş.: Dacă nu au apărut până în prezent cărţi şi studii fundamentale despre Revoluţia din Decembrie 1989, în schimb au apărut sute de volume memorialistice legate de acest eveniment!  

E.Ş.: Aşa este, foarte mulţi scriitori, intelectuali şi oameni de cultură, în special  din Timişoara, Bucureşti, Cluj, Braşov şi din alte oraşe ale Revoluţiei – care s-au apropiat de acest subiect ca participanţi direcţi la evenimentele din propria lor urbe, ori impresionaţi de curajul şi sacrificiul manifestanţilor, care s-au confruntat cu forţele represieve ale regimului totalitar ceauşist. Faptul că în Arad nu au apărut asemenea cărţi memorialistice scrise de scriitori, de intelectuali, de oameni de cultură şi artă sau de oameni politici - cum s-a întâmplat la Timişoara, Bucureşti şi în celelalte mari oraşe ale Revoluţiei Române – este o dovadă elocventă că în Arad s-au ridicat împotriva lui Ceauşescu în primul rând (dar şi covărşitor) muncitorii din fabricile şi întreprinderile municipiului  (Orologerie, Strungul, Vagoane, UTA, Tricoul roşu etc) şi foarte puţini intelectuali au avut curajul ca să manifesteze în Piaţa centrală împotriva dictaturii ceauşiste, au fost mult mai reţinuţi (ori fricoşi) decât cei de pildă din Timişoara, Bucureşti, Cluj sau Braşov!

L.Ş.: Am înţeles din cele relatate de dvs. până în prezent că în Arad factorul determinat a fost cel intern, reprezentat de zecile de mii de  muncitorii din municipiu. A existat şi un factor extern, de peste hotare, care să fi scos arădenii în stradă, împotriva dictaturii ceauşiste?

E.Ş.: Volumul meu „Întrebătorul din Agora” (despre care s-a afirmat că este „Biblia” Revoluţiei de la Arad) se deschide cu următorul moto: „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”. În Arad, cu certitudine, nu factorul străin, de peste hotare, a scos în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 muncitorii în stradă. Aradul a ieşit în stradă într-o solidaritate cu Timişoara, iar în plan general într-o impresionantă solidaritate naţională, anticomunistă. Se vorbeşte foarte mult despre factorul extern, care ar fi fost determinat în Revoluţia Română din Decembrie 1989. În afară de postul de Radio „Europa Liberă” şi cei care cunoşteau limba maghiară, postul de Radio Budapesta, ascultate de arădenii, cetăţenii municipiului nu au avut de-a face cu vreo  divesiune a unor servicii străine. Cele două posturi de Radio străine erau singurele ascultate de arădeni. Nu întâmplător, la propunerea Elenei Ceauşescu, cu un an în urmă, fostul secretar cu propaganda, Alecu Floareş, de la Comitetul judeţean Iaşi al PCR, a fost transferat la Arad pe acelaşi post, recunoscut pentru dogmatismul său, ca un habotnic ceauşist. Acesta avea misiunea (declarată ostentativ) să facă mai multă „instrucţie” cu arădenii, pe linie de propagandă, întrucât erau consideraţi că se află „sub inflenţa propagandei din Occident!” O întâmplare fericită a făcut ca în fruntea muncitorilor arădeni să ajungă actotul Valentin Voicilă de la Teatrul de stat din Arad, care prin spiritul său anticeauşist, dar şi un bun organizator, a reuşit să medieze remarcabil între manifestanţi şi organele locale de represiune, încât până la fuga lui Nicolae Ceauşescu, în Arad, nu au existat acte de violenţă, a fost o manifestaţie paşnică, antitotalitaristă şi anticeauşistă, fără implicarea serviciilor străine, cum se vociferează în anumite grupuri ostile Revoluţiei Române.

L.Ş.: Să rămânem încă în sfera comentariilor  leagte de demersul dvs. de a cerceta evenimentele din decembrie 1989 de la Arad. Repet, sunteţi unicul jurnalist din Arad care a abordat cu mult curaj acest subiect. Ce v-a determinat să cercetaţi şi să scrieţi cărţi despre Revoluţia din Decembrie 1989 de la Arad? Însăşi recunoaşterea, la un moment dat, a rolului pe care l-a avut Aradul ca a doua reşedinţă de judeţ care a ieşit în stradă după Timişoara, se datorează,  în bună măsură, cărţilor dvs., în mod special volumului „Întrebătorul din Agora”, unde  aţi prezentat nu numai cronica evenimentelor revoluţionare, ci şi acţiunile respresive, în special ale fostei Securităţi, prin ridicarea şi arestarea unor foşti deţinuţi politici.

E.Ş.: Mă bucură faptul că prin cărţile mele am contribuit la recunoaşterea oficială, pe plan naţional, a rolului pe care l-a avut Aradul în răsturnarea dictaturii ceauşiste. În 22 decembrie 1989, la ora amiezii, când a fugit Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu cu un elicopter de pe sediul fostului CC al PCR, în stradă, la nivel naţional, s-a afirmat că se aflau circa 850.000 – 900.000 de cetăţeni care manifestau împotriva dictatorului, estimaţi în felul următor: circa 500.000 în Bucureşti, 200.000 în Timişoara, 100.000 în Arad şi restul în celelalte mari oraşe care abia atunci au prins curajul să iasă în stradă! Aşadar, Aradul a avut o contribuţie semnificativă în a-l obliga pe Nicolae Ceauşescu să părăsească puterea. Despre asemeena adevăruri s-a scris foarte puţin, în schimb există o literatură impresionantă cu multe fapte de curaj şi jertfă din partea manifestanţilor, iar dintre cei 1104 morţi ai Revoluţiei, un număr de 24 sunt arădeni – despre care s-ar mai putea scris încă multe cărţi! O felicit cu acest prilej pe fosta dvs. colegă de redacţie, Monica Ponta, care a realizat o interesantă plachetă dedicată Eroilor Martiri ai Aradului.  

L.Ş.: Se spune că „cine controlează trecutul, controlează şi viitorul!”. Ca jurnalist şi autor a numeroase cărţi nu numai despre Revoluţia din Decembrie 1989 de la Arad, ci şi despre istoria presei locale, plus dicţionarele jurnaliştilor arădeni pe care le-aţi publicat, ce ne puteţi spune despre rolul pe care-l joacă astăzi, în România, politicul în prezentarea istoriei rcecente?

 E.Ş.: Foarte mulţi politicieni, după 1990, s-au revendicat ca foşti actori ai schimbărilor revoluţionare din Decembrie 1989. Titlul de „Revoluţionar” a devenit astfel foarte important. Prin diferite manevre oculte, ofiţeri  din Armară, lucrători din fosta Securitate, foşti activişti de partid,  au ajuns în mod surprinzător să obţină Certificat de Revoluţionar, după care li s-au deschis toate uşile spre cele mai înalte funcţii în Parlament, în Guvern, în alte structuri importante. Acest lucru a fost posibil tocmai datorită falsei cunoaşteri a istoriei recente, unor mistificări grosolane, după maxima pe care aţi enunţat-o: „cine controlează trecutul, controlează şi viitorul!” Persoanele din categoria celor amintite care au ajuns în structurile importante ale statului sau politicii româneşti s-au îngrijit ca Arhivele Revoluţiei să rămână încuiate cu lacăte cât mai mari şi sofisticate, încât să nu se mai poată afla adevărul prea repede. În paralel, puterea a  încurajat permanent cu importante sponsorizări  aparţia a numeroase lucrări memorialistice, pline de subiectivism şi superficilitate, în care abundă, în locul adevărului obiectiv,  invective la adresa adversarilor politci,  după jocurile şi interesele pe care le fac partidele ajunse la putere.

 L.Ş.: În decembrie 1989 aveaţi deja o vechime de două decenii în presa arădeană, eraţi un redactor echilibrat, răspundeaţi în cadrul ziarului local de probleme de cultură şi învăţământ. Mizând pe obiectivitatea dvs., vă întreb cum s-a comportat, de exemplu, prima secretară Elena Pugna în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Arad? Dar ceilaţi demnitari locali, precum şi cei  trimişi de la Bucureşti la Arad?

E.Ş.: În opinia mea Revoluţia din Decembrie 1989, în municipiul Arad, a avut un caracter particular, special. Cercetând evenimentele din decembrie 1989 de la Arad am ajuns la concluzia că se impun a fi grupate în trei perioade distincte. 1) – 17 – 20 decembrie – o perioadă de pregătire psihologică, în care arădenii au aflat adevărul despre crimele de la Timişoara; 2) – 21 – 22 decembrie (până în cursul serii) – o perioadă dominată de o manifestare impresionantă, non-violentă, „de catifea”, terminată cu preluarea de către revoluţionari a puterii locale şi 3) – 22 – 25 decembrie – o perioadă violentă, „de sânge”, cu 19 morţi şi 38 de răniţi, până la execuţia soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu. Pe această clasificare a evenimentelor revoluţionare de la Arad mi-am axat structura volumului „VICTORIA DE LA ARAD - 1989”, o carte deosebită care ar merita să fie retipărită, inclusiv pentru protocolul oficialităţilor arădene.  Dar, din păcate, personal nu am nici o posibiltate financiară! După această precizare, pe care am considerat-o importantă,  vă răspund la întrebare. Prima secretară Elena Pugna, conform documentelor pe care le-am cercetat  în legătură cu „Procesul de la Timişoara”, a reieşit că în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, când secretarul CC al PCR cu propaganda, Ilie Matei, trimis la Arad din ordinul Elenei Ceauşescu, a ordonat maiorului Neculae Diaconescu – comandantul „Detaşamentului Păuliş” de la Lipova,  să „împrăştie” menifestanţii rămaşi în Piaţa din faţa fostului Comitert judeţean Arad al PCR cu împunsături de baionetă, prima-secretară Elena Pugna s-a opus, acţionând în sprijinul maiorului N. Diaconescu de a nu execute ordinul criminal, dat într-un exces de zel, de Ilie Matei, care superviza întereaga activitate a conducerii Comitetului judeţean Arad al PCR.

L.Ş.: Înţeleg că a existat o complicitate  între prima secretară Elena Pugna şi Armată, de a nu fi lichidaţi manifestanţii rămaşi în piaţă în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989!        

E.Ş.: În volumul „ÎNTREBĂTORUL DIN AGORA” prezint o serie de detalii. În monentul în care secretarul CC al PCR, Ilie Matei, a dat ordin maiorului Neculae Diaconescu să lichideze manifestanţii din piaţă, prima secretară Elena Pugna a început să plângă şi să implore satrapul de la Bucureşti: „Tovarăşe secretar Ilie Matei, nu vreau să curgă sânge în oraşul meu, pe care-l conduc!” Aşadar, un moment de înţelepciune, care a fost recepţionat de comandantul „Detaşamentului Păuliş”, care nu  a mai executat ordinele aberante date de Ilie Matei! De asemenea, tot în acea noapte s-a consumat un alt moment dramatic, confruntrarea dintre liderul manifestanţilor şi maiorul Eugen Bădălan, şeful statului major de la Divizia din Oradea, care l-a ameninţat pe actorul Valentin Voicilă că îl împuşcă dacă nu schimbă steagul cu stema decupată, cu altul, cu stema comunistă.

L.Ş.: Ceilalţi conducători locali, cum s-au comportat în timpul Revoluţiei din decembrie 1989 de la Arad?

E.Ş.: Faptul că nu a murit nimeni până în 22 decembrie 1989 în Arad este o dovadă că în plan local, coducătorii judeţului şi municipiului, au avut o atitudine rezonabilă faţă de mulţimile care manifestau împotriva dictatorului Nicolae Ceauşescu. Aceştia s-au opus, cum am arătat deja în cazul primei-secretare Elena Pugna, la acţiuni violente împotriva manifestanţilor. Totuşi a existat şi un secretar care a avut o poziţie foarte dură faţă de manifestanţi. Este vorba de sceretarul cu propaganda, Alecu Floare,  care a ordonat, în dimineaţa zilei de 21 decembrie, organizarea în toate fabricile şi întreprinderile arădene a unor mitinguri de condamnarea a Timişorii, în spiritul cuvântării lui Nicolae Ceauşescu la întoarcerea acestuia din Iran. În acest sens amintesc că în seara zilei de 21 decembrie 1989 redactorul şef al ziarului local „Flacăra roşie”, Crăciun Bonta, a fost convocat urgent de Alecu Floareş la Comitetul de partid de la Întreprinderea UTA (locul unde s-a retras Comitetul judeţean Arad al PCR după începerea manifestaţiei din faţa fostei judeţene PCR) pentru a fi muştruluit că nu a participat la tele-conferinţa lui Nicolae Ceauşescu. Cei însărcinaţi cu convocarea membrilor Biroului Comitetului Judeţean PCR, au uitat să-l convoace. Mai întâi l-a umilit în toate chipurile, după care i-a ordonat punct cu punct ce să cuprindă ziarul local „Flacăra roşie” de a doua zi, din 22 decembrie 1989. Astfel, redactorul şef Crăciun Bonda, a „umplut” ziarul cu materialele ordonate de Alecu Foareş, în special primite prin AGERPRES. Surpriza a venit însă în dimineaţa zilei de 22 decembrie, după sinuciderea generalului Milea, când  acelaşi secretar cu propaganda, Alecu Flareş, speriat, a dat ordin să fie retrase toate ziarele locale din chioşcurile de difuzare a presei, apărute după „indicaţiile sale preţioase!” Întrucât avea deja de doi ani în buzunar Decizia de pensionare, redactorul şef Crăciun Bionta nu s-a mai prezentat a doua zi la lucru, iar în locul acestuia a fost ales redactor şef tânărul prozator de atunci, Dumitru Toma.

L.S.: Ce ne puteţi spune despre Revoluţie „de sânge” – ca să folosesc clasificarea dvs.?

E.Ş.: Destabilizarea municipiului s-a produs în seara zilei de 22 decembrie odată cu sosirea generalilor Nuţă şi Mihalea de la Timişoara, care erau însoţiţi de o echipă de trăgători de elită, cu toţii aflaţi în cursă de seară Bucureşti – Timişoara – Arad – Bucureşi, într-un ROMBAC 111, navă care nu a mai primit permisiunea să-şi continuie zborul spre Bucureşti, iar pasagerii au fost cazaţi pentru o noapte la Arad, la Hotelul „Parc”.

L.S.: Cum s-a produs „destabilizarea municipiului”?

E.Ş.: Am scris şi am dat mai multe interviuri despre acest moment foarte confuz, care a dus la primii morţi în Arad. Nu este cazul ca să repet prea multe lucruri din ceea ce am scris deja în cărţile pe care le-am publicat. În primul rând cine erau cei doi generali amintiţi? Conform documentelor de arhivă legate de „Procesul de la Timişoara” la care am avut acces prin bunăvoinţa Asociaţiei Memorialul Revoluţiei 16 – 22 Decembrie 1989  din Timişoara, genaralul – locotenent Nuţă Constantin şi locţiitorul acestuia, generalul –maior Mihalea Velicu, în decembrie 1989 erau persoane compromise, dar pentru serviciile pe care le-au făcut puterii ceauşiste nimeni nu avea curajul să-i cerceteze, să-i judece şi să-i pedepsească conform Legii pe care o suportau toţi românii. Ambii generali erau nişte bişnţari şi infractori de drept comun, care lucrau mână în mână – conform comisarului Traian Tandin – cu capii lumii interlope, strângănd averi în bunuri, bani, valută şi bijuterii (am citat din volumul „Crime poasionale în România”, Bucureşti, Editura „Vremea”, 2009). O altă parte a averii acestora provenea prin jefuirea banilor lucrătorilor de miliţie din Capitală şi din ţară, care erau obligaţi să cotizeze cu mari sume de bani pentru sprijinirea echipei de fotbal „Victoria” din Bucureşti (Club al Miliţiei Capipalei, al cărui preşedinte era colonelul Bărbulescu), bani care nu se scriau în evidenţe (negri) şi intrau în buzunarele celor trei. Dacă vreun lucrător de miliţie îndrăznea să nu cotizeze (sumele erau fixe) era imediat dat afară din instituţie!... În faţa unor asemenea bandiţi nu aveai voie să crânteşti.

L.S. : Poporul nu avea de unde să cunoască cum mai marii puterii încălcau Legea, în loc să-i apere de rele! Ce misiuni au avut cei doi generali la Timişoara?

E.Ş.: În calitate de adjunct al Ministrului de Interne şi şef al Inspectoartului General de Miliţie (IGM), generalul locotenet Constantin Nuţă, împreună cu locţiitorul acestuia, generalul maior Mihalea Velicu, în ziua de 17 decembrie 1989, cu un grup de colaboratori cu funcţii de conducere din fosta Miliţie s-a deplasat la Timişoara cu misiunea de a organiza reprimarea manifestaţiilor antidictatoriale. În volumul „Crimele Revoluţiei” (Editura Bucureşti, Adevărul Holding, 2010) se subliniază, printre altele, că generalul Constantin Nuţă a încercat să aplice şi la Timişoara modelul pe care l-a aplicat la „Braşov – 1987”. A organizat opt dispozitive mobile, compuse din ofiţeri şi subofiţeri de Miliţie, completate cu subunităţi de la Trupele de Securitate sau Grăniceri. Fiecare dispozitiv cuprindea între 25 – 30 de cadre, se pregătea „un adevărat măcel!” (pag. 348 – 349). Astfel, îndată ce a ajuns la Timişoara generalul locotenet Constantin Nuţă a organizat arestarea şi interogarea a sute de manifestanţi (printre care s-au aflat şi o serie de arădeni, studenţi şi muncitori ceferişti). Era recunoscut ca unul dintre cei mai duri ofiţeri de la vârful Miliţiei şi puterii comuniste. A organizat – vă rog domnule Lucian Şerban să reţineţi – sustragerea a 43 de cadavre de la morga Spitalului judeţean  din Timişoara şi transportarea lor la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, în scopul de a fi incinerate şi a li se pierde urma, pentru a nu se cunoaşte proporţiile masacrului de la Timişoara din noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989!

L.Ş.: Cum au ajuns cei doi temuţi generali la Arad în seara zilei de 22 decembrie?

 E.Ş.: După fuga lui Ceauşescu, cei doi generali au hotărât să se întoarcă la Bucureşti cu avionul de seară, un BAC – 111, care circula, cum am prezentat deja,  pe ruta: Bucureşti – Timişoara – Arad – Bucureşti. În momentul în care avionul a aterizat pe Aeroportul din Arad, în urma unui ordin primit de la Comandantul Aviaţiei Civile, avionul nu a mai putut să-şi continuie zborul spre Bucureşti, a rămas peste noapte la Arad, iar pasagerii – între care se aflau şi 16 subalterni ai celor doi generali – au fost cazaţi la Hotelul „Parc”. Subordonaţii din Arad, de la Miliţie şi Aeroport, care cunoşteau duritatea absolut ieşită din comun al celor doi generali, care pot să facă mult rău oraşului, au alertat noua structură de conducere, de fapt în formare, a judeţului Arad, după care comandantul Gărzilor Patriotice, colonelul Liviu Stranski, a început să împartă arme revoluţionarilor arădeni pentru a apăra Consiliul judeţean. Este un episod încă neelucidat privind istoria Revoluţiei din Decembrie 1989 în municipiul Arad. Nu se cunoaşte cu exactitate care a fost rolul celor doi generali în declanşarea focului armat în noaptea de 22 spre 23 decembrie în Arad, soldat cu primele victime – morţi şi răniţi - de la Podul „Decebal”. Psihoza prezenţei generalilor Nuţă şi Mihalea la Hotelul „Parc” a fost amplificată prin telefoanele pe care aceştia le-au dat subalternilor locali, de la Miliţie, apoi la Frontul Salvării Naţionale, timp în care revoluţia „de catifea” din Arad s-a transformat într-o revoluţie „de sânge”, cu un epilog tragic, cu 19 morţi şi 38 de răniţi.

L.Ş.: Aţi scris şi publicat două volume dedicate Eroilor Martiri ai Aradului. Aţi reuşit să elucidaţi împrejurările în care tinerii revoluţionari şi-au pierdut viaţa, cine sunt criminalii care i-au împuşcat?

E.Ş.: Cărţile pe care le-am scris despre Eroii Martiri ai Aradului au la bază o documentare specifică istoriei orale, pornid de la relatările camarazilor lor de acţiune. Reportajele şi interviurile pe care le-am luat au un caracer emoţional. Din păcate multe aspecte nu se pot elucida, cei care au dat comanda deschiderii focului stau ascunşi, „blindaţi” în Legi şi Regulamente care nu pot fi demantelate. Aşa de pildă nici astăzi nu se cunoaşte cine a dat ordinul de a se deschide, pe Calea Dimitrov, foc nimicitor dintr-un TAB al Armatei într-un ABI al Poliţiei, soldat cu morţi şi răniţi? Circulă deja o supoziţie (dacă nu cumva este o nouă diversiune) că ordinul a venit de la comandamentul Diviziei din Oradea, de care aparţinea Regimentul din UM Cetate! Nu mi-am propus să analizez în acest dialog asemenea momente (şi acţiuni) din timpul Revoluţiei în Arad, deosebit de grave, soldate cu morţi şi răniţi, şi care cer o abodare complexă, inter-arme. Dar din documentările pe care le-am efectuat, în plan jurnalistic,  pentru publicatea celor 10 cărţi despre Revoluţia din Decembrie 1989 de la Arad (6 volume proprii şi 4 în colaborare cu cercetători din Timişoara şi din Arad) pot să afirm, fără echivoc, că nu am aflat absolut nimic legat de o eventuală implicare a serviciilor străine în timpul Revoluţii  în municipiul Arad, cum se încearcă să se acreditează tot mai mai apăsat această idee la nivelul general al ţării. În municipiul Arad nu serviciile străine au scos muncitorii din fabricile şi întreprindetrile locale să manifesteze în stradă, împotriva totalitarismului ceauşist. Toate cărţie pe care le-am publicat, inclusiv monografiile prin dialog ale unor personalităţi marcante ale culturii, literaturii şi istoriei naţionale şi arădene (cu Ştefan Aug. Doinaş, Ioan Alexandru, Gabriel Ţepelea, Viorel Ghorghiţă, Conelia Bodea, Valentin Voicilă şi altele aflate sub tipar) sunt cercetări istorice, literare şi culturale în care prevalează „obiectul” aşa cum l-am cunoscut şi nu aşa cum aş fi dorit eu să fie! De asemenea sunt conştient că cercetările mele de istorie recentă constituie doar un prag în aflarea adevărului privind  evenimentele din decembrie 1989 de la Arad.  Aş fi foarte bucuros (şi onorat) dacă vreunul dintre studenţii arădeni, pasionaţi de istorie recentă,  mi-ar continua cercetarea efectuată şi să scrie o teză de diplomă, de masterat sau de doctorat în care să prezinte cel mai important eveniment revoluţionar, după 45 de ani de toalitarism comunist,  prin care a început dematelarea acestuia sistem şi într-un oraş cosmopolit, cu bogate şi răsunătoare tradiţii istorice, naţionale, din vestul Transilvaniei şi României!

L.Ş.: Vă mulţumesc!

Convorbire realizată de

 LUCIAN ŞERBAN  

(Interviul face parte din Antologia: „CONVORBIRI CU ZIARISTUL EMIL ȘIMĂNDAN”, realizată de Geanina Iovănescu, apărută la Editura Fundației „Ioan Slavici”, Arad, 2021, pag.192 – 205)